Analogia stat-individ / No 34

Relațiile internaționale pot prezenta dificultăți de înțelegere pentru cei nepregătiți, propun o metodă simplă de înțelegere a dezvoltării statelor și a raporturilor dintre ele.

Până să ajungem la subiectul articolului doresc să fac o precizare. Statele Unite ale Americii au apărut ca urmare a unui conflict, războiul de independență față de puterea colonială (Imperiul Britanic) iar de atunci tânărul stat a trecut printr-un șir aproape neîntrerupt de inițiative militare atât pe continentul nord american cât și pe glob. Privind obiectiv, modelul american de dezvoltare este unul european, expansionist și militarist iar în anumite epoci a fost înzestrat, pe deasupra, cu o percepută ”menire divină” de a civiliza și mai aproape de timpurile noastre, de a democratiza.

Viața unui stat reproduce viața unui individ, există ”nașterea”, creșterea, maturizarea, declinul și, în privința statelor, începutul unui proces de renaștere. Un stat nou apare prin mijloace pașnice sau violente: colonizare, revoluție, război, secesiune sau unificare, toate acestea fiind ambivalente (cu excepția războiului).

Cum se nasc statele?

Istoria nu vorbește încă prea clar despre extinderea prezenței umane pe glob însă e evident că teritoriile încă nelocuite au prezentat la început pericole non-umane (și prin urmare o putem considera drept o perioadă pașnică), tentativele ulterioare de colonizare a teritoriilor deja locuite au dus în aproape toate cazurile la conflicte violente. Natura umană ne arată că prezența unui dezechilibru de putere între două tabere duce inevitabil la apariția unei relații de dominare-supunere. Civilizația europeană a fost cea care și-a exercitat (și în multe privințe continuă să o facă) autoritatea în raporturile avute cu alte civilizații deși la nivel regional și local putem analiza proiecte de colonizare de-a lungul istorie. De exemplu Imperiul Roman, epansiunea Islamică pe țărmurile Mării Mediteraneene și în Balcani, expansiunea Persanilor, colonizarea Asiei de către ruși. Colonizarea aduce, pe lângă un sistem de control teritorial și modificări culturale care fac sustenabilă păstrarea noilor condiții de organizare.

Exemple de revoluții în istorie și în prezent: Revoluția Americană (lupta împotriva unei puteri coloniale, violentă), Revoluția Franceză (lupta împotriva unui sistem ”vechi”, a regalității; violentă), Revoluția Rusă (bolșevică, lupta împotriva capitalismului; violentă); destrămarea statelor comuniste est-europene (și violente și pașnice), Revoluția Iraniană (lupta împotriva Șahului, apariția republicii islamice), Mișcarea Occupy, Primăvara Arabă. Revoluția implică adoptarea unor modificări drastice și acceptarea unui nou curs de dezvoltare. Revoluția este o renaștere fiindcă apare în state ce existau deja care însă pot ajunge să-și modifice substanțial ”personalitatea”.

Războiul apare în situațiile în care nu se poate stabili un raport de dominare-supunere și este de regulă inițiat de grupul care deține forța superioară. Orice modificare a raporturilor de putere pe plan internațional poate să ducă la conflicte armate fiindcă statele ”superioare” vor reacționa pentru a-și păstra statutul în cazul în care se simt amenințate. În momentul în care costurile impunerii propriei autorități sunt prea mari se ajunge fie la compromis fie la conflicte indirecte. Războiul este folosit și ca o ”scurtătură” la colonizarea culturală care poate să dureze câteva generații sau pentru extinderea puterii într-un timp relativ scurt în detrimentul altor state mai slabe.

Secesiunile sau divizările apar în momentele în care grupuri ce se regăsesc în același stat încep lupta pentru independență sau încearcă să-și exercite autoritatea asupra altor grupuri. În asemenea cazuri se poate ajunge și la genocid sau epurări etnice. Există exemple de divizări pașnice, destrămarea URSS, însă statele ce rezultă își pot dezvolta relații diplomatie favorabile sau conflictuale. În prezent în Europa există o serie de mișcări separatiste (dar și eurosceptice).

Unificarea are probabil cel mai pozitiv aspect fiindcă ia naștere într-o atmosferă aproape idealistă de împlinire. România Mare, reunificările Italiei și Germaniei sunt exemplele europene la îndemână. O unificare înseamnă supunerea la un ideal comun, la o direcție comună, la o civiliație comună. Un proces de unificare încă în desfășurare este reprezentat de Uniunea Europeană unde au fost deja identificate direcția comună, idealurile comune și se lucrează la promovarea unei civilizații europene comune. Procesul se va definitiva numai atunci când grupurile care militează pentru propriile direcții, idealuri sau elemente de civilizație își vor pierde din putere iar asta se realizează prin procesul treptat de limitare a suveranității statelor membre.

Cum se dezvoltă un stat?

În momentul în care statul și-a dobândit o anuită securitate se va întoarce spre dezvoltare și păstrarea respectivei securități. Un stat care nu investește mereu în propria dezvoltare intră prematur în etapa de declin și ajunge în cel mai rău caz pradă forțelor externe.

Să luăm cazul individual, pentru a-ți asigura un statut social cât mai bun este necesar să urmezi o direcție de dezvoltare și în funcție de efortul depus și abilitățile proprii (resurse) vei dobândi un anumit statut. Sigur că în realitate nu este așa de simplu însă nici pentru state nu este prea ușor. Educația umană se poate desfășura în jurul a două idei principale, cooperare sau concurență însă în ambele cazuri există reguli. Foarte rar aceste reguli își găsesc un corespondent în perioada de devoltare a unui stat. În mod normal Organizația Națiunilor Unite vine în întâmpinarea acestei nevoi însă organizația în sine nu dispune de autoritatea necesară în toate situațiile.

Ceea ce se poate întâmpla este că anumite state se pot coaliza sau pot lucra pe cont propriu spre îngreunarea dezvoltării altui stat, o anumită ”izolare” (containment) sau chiar sprijinirea de războaie (Războiul Irak-Iran ce a venit după Revoluția Iraniană). Sunt multe motive pentru care anumite state dezvoltă reticență sau chiar aversiune. Să luam un exemplu teoretic, un stat dorește să-și dezvolte industria zahărului pentru a deveni principalul exportator însă în fața lui sunt alte 5 state care nu văd de ce ar trebui să cedeze teren. Să adaug și un exemplu mai moderat, statul A dorește să producă pentru uz prorpiu un anumit vaccin însă asta ar însemna reducerea pieței de desfacere pentru producătorii actuali din alte state. Acești producători pot lucra împreună cu statele respective pentru a lansa atacuri împotriva noului vaccin, de exemplu atacuri de presă, cu scopul de a genera nesiguranță în rândul populației.

Când un stat își exercită propria atoritate asupra altora este un stat matur

Granița dintre dezvoltare și ”maturitate” este una slab trasată fiindcă încetarea dezvoltării înseamnă instaurarea declinului însă există o situație în care un stat reușește să-și apere nu numai propriile interese dar și interesele aliaților săi. Exercitarea pozitivă a propriei autorități nu înseamnă numai garantarea propriei dezvoltări dar și promovarea dezvoltării în rândul altora, exercitarea negativă a acestei autorități se rezumă la asigurarea de resurse pentru propria dezvoltare.

Modelul imperiilor europene (și nu numai) este de redistribuire a bogățiilor dinspre extremități spre centru, îngreunând astfel dezvoltarea unor regiuni care ar putea prezenta riscuri de scindare. Aceste resurse nu trebuie să fie strict materiale ci este vorba și de resurse umane, mâini de lucru ieftine (sintagma mână-de-lucru mi se pare o batjocură la adresa omului) sau minți geniale, toate sunt redirecționate prin oferte atractive către centrele de putere.

Când declinul vine ne îndreptăm spre kitch

Un stat care devine incapabil să-și mai susțină propria civilizație este în declin, adică atunci când în ”formele” sale nu se mai regăsește o ”esență”. Lipsa acestei esențe prevestește apropierea unei ”renașteri”.

Toate cele bune.

One Reply to “Analogia stat-individ / No 34”

Comments are closed.