Arborele Gnozei de Ioan Petru Culianu



Ce se află dincolo de cerul înstelat al nopții, ce se află ascuns adânc în inimile noastre, un suflet, o lumină, ceva ce nu aparține acestei lumi? Este carnea aceasta, carnea pe care o denumim ”eu” rodul unui hazard, opera unui demiurg sau planul lui Dumnezeu? Aceste întrebări și multe altele au acompaniat specia umană timp de milenii iar cazul gnosticilor este unul cu adevărat uimitor.

Cartea “Arborele Gnozei” a lui Ioan Petru Culianu nu este o carte ușoară și asta m-a bucurat fiindcă subiectul aflat în discuție este unul de o greutate intelectuală destul de mare. Este necesară o minimă cunoaștere a istoriei creștinismului, în mod deosebit primele secole, pentru a înțelege mai rapid cadrul în care mediile gnostice s-au dezvoltat, au prosperat și au pierit. Autorul oferă multe ajutoare pe parcursul lecturii și până la final ajungi într-o anumită măsură destul de alfabetizat pentru a înțelege lucrarea în intregul ei, însă pentru analizarea elementelor specifice, bibliografia atașată în ultimele pagini și o recitire a cărții sunt recomandate.

Încercarea de înțelegere a existenței noastre și a universului a generat un număr variat de combinații logice și stilistice pe care Culianu le-a asimilat în lucrarea sa într-o manieră meticuloasă, organizând și categorisind diversele curente principale împreună cu o analiză a posibilelor influențe dintre acestea. Un sfat este să păstrezi un caiet de notițe la îndemână fiindcă vei întâlni anumiți termeni pentru prima oară (în cazul în care nu ai mai citit cărți pe subiectul acesta) și se face referire la o serie de manuscrise (se comentează pe baza lor) pe care le vei putea găsi ulterior pe net (sau în alte cărți) pentru un studiu aprofundat.

Curentele gnostice au avut păreri împărțite în legătură cu natura lui Cristos, așa au apărut cei care-l considerau ori divin ori uman. Docetism se referă la cei care-l consideră numai uman iar psilantropism numai divin. Arborele se ramifică și apar grade de comparație, mai mult divin decât uman și invers, sau și uman și divin în aceeași măsură. Arborele se ramifică iar când este vorba de suflet, Atanasie considera că nu avea suflet uman spre deosebire de Origen care considera opusul și tot așa. Creația lumii este și ea dezbătută, de fapt ocupă un loc principal, uneori parcă mai important ca propria noastră creație considerată în anumite mituri drept accident. Ne-am obișnuit cu o anumită părere despre noi dar dacă am afla că propria noastră viață este în sine rea, creată de o ființă inferioară? Asta îmi amintește de un serial ce se numea Andromeda unde o specie pe nume Magog dezlănțuia iadul pe oriunde mergea și se închinau unui ”spirit al Abisului” (Demiurg). Personajul care face parte din această rasă este în mod miraculos aparte și joacă rolul unui fel de preot/călugăr.

Vechiul Testament este în mod predilect atacat fiindcă e considerat ca fiind o creație a Demiurgului sau a lui Satan. Motivul vine din faptul că însăși creația e privită ca fiind inferioară și nu este atribuită lui Dumnezeu sau Îi este atribuită dar ulterior denaturată de către o entitate inferioară Lui. Reinterpretarea Vechiului Testament a apărut dintr-o necesitate de a explica nedreptatea și răutatea din lumea. Unii merg atât de departe încât să considere viața asta ca fiind iadul sub care nu se mai află nimic.

Culianu ajunge și în modernitate atingând mișcarea nihilistă și elemente gnostice din literatură. Această carte trebuia să fie un început creându-se în cadrul ei premise și promisiuni pentru noi studii și cercetări, din păcate acest lucru nu a mai fost posibil, autorul căzând pradă negurii umane.

Ioan Petru Culianu (5 ianuarie 1950 – 21 mai 1991) a fost un istoric al religiilor, ideilor și culturii, un filosof, scriitor și analist politic. Din 1988 și până la moartea sa a lucrat la Universitatea din Chicago ca profesor de istorie a religiilor. A fost prieten și ”elev” al lui Mircea Eliade împreună cu care a scris un Dicționar al Religiilor.