Baia cu săpun

Așteptam un autobuz în zona Arcului de Triumf și priveam către Herăstrău. Mă uitam cum au ”toaletat” câțiva copaci, pe alții de lângă ei nu, și cât de urât arată acum. Mă gândeam la pustietatea de pe alei fiindcă bătea vântul, ploua și era frig. Șiruri întregi, coloane kilometrice de mașini așteptau să treacă de intersecție iar pustietatea de pe trotuar era, și ea, evidentă.

Mă gândeam la Pinus Pinea și chiparoșii Romei când o mașină a trecut accelerând pe lângă mine și ceilalți doi podojdiți. Desigur, eram sub acoperișul stației, însă în spatele ei așteptau încă patru sau cinci indivizi pe care i-am văzut de mai devreme dar pe care nu i-am băgat în seamă. Pe asfaltul din dreptul stației s-au creat șanțuri adânci din cauza greutății autobuzelor și a zilelor caniculare de vară. Acum, când plouă, aceste văi asfaltice devin matca unor șiroaie de praf, flegme, urină și apă.

Acest lichid bucureștean mi-a fost împroșcat de la părul de pe cap până la pantofi. De la haină până la chiloți. Am văzut valul de apă cum a înaintat spre mine, intrând în mine prin gură și nas, încât mi-a amintit de vacanțele de la Venus. Apa aia mi-a trecut prin haină și cămașă și mi-a pângărit tricoul, picurându-se ulterior pe picioare. Ochelarii a trebuit să îi dau jos că nu mai vedeam nimic, mi-am șters fruntea și m-am uitat la tipul de lângă mine, la fel ca mine.

Nu am simțit nevoia să înjur, nici să blestem. Am cunoscut o ciudată resemnare însă nu resemnarea unui sclav sau a unui condamnat la moarte ci resemnarea izvorâtă din dezgust. Mi-am imaginat șoferul mașinii împroșcându-și mucii pe bord de la forța impulsivă și necontrolată de râs. Putem considera și asta o realizare în lipsă de altceva, cu toții suntem buni la măcar un lucru în viață.

Rui Palha
Fotografie de Rui Palha