De la muzeu la mall

Astăzi am fost la Muzeul Colecțiilor de Artă, este situat pe Calea Victoriei, pentru cei ce nu știu se află în apropierea Academiei Române, între interscțiile cu Bulevardul Dacia și Calea Griviței. Clădirea în care se află muzeul a fost finalizată de vistiernicul Grigore Romanit după ce acesta a preluat construcția neterminată de la moștenitorii boierului C. Faca, întâiul proprietar, undeva între 1812 și 1834 motiv pentru care o bună perioadă de timp a purtat numele de Palatul Romanit. De-a lungul timpului, cum se întâmplă cu multe construcții, a suferit modificări față de aspectul ei inițial așa că ce vedeți acum nu aparține în totalitatea începutului de secol XIX. Aspectul ei actual ține mai mult de momentul în care a fost achiziționată de stat, inițial aici fiind birourile Curții Administrative și ulterior Ministerul de Finanțe. Necesitatea de spațiu a dus la adăugarea a două noi corpuri, de aici rezultând actualul plan de ”U”.

Bucuresti_2014_31Muzeul Colecțiilor de Artă a fost inaugurat în 1978 și reunește  donații făcute de-a lungul anilor de către o serie de colecționari din România. Colecțiile Avakian și Marcu Beza m-au atras în mod special fiindcă sunt concentrate pe artă orientală însă puteți vedea excelente lucrări de artiști români și francezi în cadrul altor colecții.

Nu despre aspectele istorice și artistice doresc să vorbesc acum. Am făcut o introducere necesară însă povestea este alta. În drum spre muzeu am trecut pe lângă Parcul Herăstrău, mașini parcate aproape cocoțate una peste alta, nu îndrăznesc să-mi imaginez cum era pe alei fiindcă mulți vin și cu metroul. Ajuns la muzeu am intrat pe prima ușă pe care am văzut-o, cea din față. Pustietatea de acolo m-a pus pe gânduri. Un angajat m-a îndrumat către magazin, locul de unde îți poți cumpăra cărți (foarte interesante) și bilete iar de acolo a urmat explorarea pe care o voi descrie cu altă ocazie. În ora petrecută acolo am mai văzut încă doi vizitatori, unul dintre ei fiind străin, în rest foarte mulți angajați, stăteau pe holuri câte 4-5. Pe scaunele lor erau cărți ce indicau totuși un timp trăit util în această clădire uitată de lume într-o zi frumoasă de duminică la ora 15. Recomandarea mea este să angajeze și vizitatori fiindcă a te plimba printr-un muzeu minunat, singur, este ceva înspăimântător și nu credeam că voi trăi vreodată.
7300201_02

Prețul unui bilet nu este mare, vreo 15 lei, cât o pungă de chipsuri și un suc la suprapreț din Herăstrău. De ce nu vă duceți să vedeți artă? De ce nu aleg bucureștenii să facă lucruri frumoase, să-și îmbogățească inteligența lor vizuală. Parcurile sunt bune dar nu sunt totul. Când am fost la Muzeul Aviației am trăit același sentiment, eram singuri în toată clădirea, atingeam Mig-uri și IAR-uri fără să mă tragă nimeni de urechi dar și asta este o altă poveste pe care o voi discuta cu altă ocazie.

Nu interesează pe nimeni ce simt eu însă România m-a făcut un om foarte singur. Când eram copil nu vedeam dezastrul ce-mi defila prin fața ochilor însă acum îl văd și mă întristează. Deși era plăcut să privesc operele de artă în intimitate, ceva ce în Roma sau Veneția nu am putut indiferent de oră și de zi (era ca și cum am cumpărat muzeul și era numai al meu), m-a intristat faptul că știu că sunt puțini oameni cu care pot vorbi despre asta, care pot înțelege și care sunt interesați. Și cel mai mult m-a deranjat ideea că pe măsură ce va crește și copilul meu va simți aceleași lucruri în această țară. Faptul că mă citești te pune în categoria celor care nu mănâncă semințe în fața blocului și vorbesc despre tâmpenii sau a celor care-și petrec sfârșitul desăptămână pe culoarele mall-urilor, însă și aceștia sunt oameni și trebuie atrași cumva către lucrurile despre care, cel mai probabil nici nu au habar.

Că tot am vorbit despre mall-uri, după muzeu am fost și într-un mall fiindcă eram în căutare de mâncare (și alte lucruri). Aproape toate magazinele de pe Calea Victoriei și Magheru erau închise cu excepția localurilor fast food și a unui supermarket. Evident că în Băneasa (City) se parca și pe trotuar, ceva ce nu-mi era străin însă căpăta o altă însemnătate în contrast cu pustietatea din fața tablourilor. La noi oamenii de cultură fac o treabă excelentă de a se distanța de norodul care, de altfel, are mare nevoie de ei. Nu vreau îmbulzeală la intrarea în muzee, galerii sau concerte de muzică clasică, vreau normalitate, civilizație, respect și viziune în viața individului și în guvernarea unei țări.