Eu asta sunt / 39



Eu asta sunt, în cel mai bun caz o virgulă de enumerație, nu sunt un punct. Nu visez nici măcar la un semn de exlamație deși în secret încerc să îndrept semnul de întrebare. Sunt umbra unei păpădii când e suflată, să-mi caut locul în șirul de miliarde de vieți fără rost și șansă.

Nu am tras, când m-am născut, bine aerul în piept, prea gol atunci să știu de toxicitatea lui. O viață de țăran aztec* mi-am irosit-o în căutarea unui sens și al unei frumuseți în lumea asta în care moartea acoperă viața, în care nimic nu e etern și totul se degradează, mucegăiește și se transformă în mizerie pentru a lăsa loc unei noi generații de viitoare materii prime.

Eu asta sunt, un rătăcit, cum poate-au fost rătăciții raiului când s-au răzvrătit. Eu asta sunt, un veșnic răzvrătit, pornit să schimb lumea de pe canapea, nervos dacă centrala nu face căldură în zilele geroase.

Dacă încă citești află că nici pe tine nu te ocolește pământul umed sau focul mistuitor. Toată viața are exact valoarea banului, o închipuire, propria noastră minciună. Dacă nu mai vreau minciuna ce-mi rămâne? Joc jocul până la capăt chiar dacă nu-mi amintesc să fi intrat în el. Singura mea frică e că voi rămâne încă mult timp lucid. Ce-mi rămâne de făcut? Să învăț limbi străine (pe care să le stâlcesc), să-mi umplu capul cu fantezii filosofice (pe care să nu le cred) și griji citadine.

* media era de 15 ani, închipuiți-vă, maxim spre 30, uneori 50.

Gradul de aberare al acestei postări de seara: maxim și mă simt mai bine ca niciodată