Iran, prieten sau dușman

Iran, prieten sau dușman

Iranul este un ”stat bătrân” însă foarte tânăr, milenii de istorie, o populație de peste 80 de milioane cu o medie de vârstă de doar 30 de ani și o diaspora de aproape 2 milioane. Actualul sistem politic nu e privit cu admirație de către toți și nici realitatea economică nu îi ajută pe mulți însă toți iranienii știu că numai uniți pot depăși orice obstacol și își pot reconstrui civilizația infloritoare.
Cadrul istoric

Iranul este una din țările ”bătrâne” ale globului însă poporul iranian din prezent nu este, desigur, un descendent direct din trecutul său preistoric. Mă refer la civilizația Proto-Elamită care s-a dezvoltat în zona Elamului antic, actuala regiune ce cuprinde orașe ca Bushehr, Shiraz și Ahvaz în sud-vestul țării, pe țărmul Golfului Persic și la graniță cu Kuweit și Iraq și a ajuns să cuprinda întreg teritoriul din prezent al Iranului și porțiuni din vecinătate.

Mileniile au trecut și popoarele din zonă au cunoscut transformări, pe fondul persan, care a generat printre altele și prima religie monoteistă din lume (Zoroastrianismul) s-au așezat pe rând mai multe straturi, printre care Islamul (Persia și-a dezvoltat totuși o caracterstică aparte, Shia) și conducerea mongolă.

Toate acestea sunt însă istorie, Iranul de azi este produsul revoluției islamice din 1979 care a însemnat detronarea Șahului, introducerea unor măsuri și instituții democratice dar și apariția în paralel a unui sistem teocratic islamist. Trebuie menționat că un moment important în istoria recentă a Iranului este și lovitura de stat din 1953 care, cu ajutorul SUA, a înlăturat de la putere un prim ministru (Mohammad Mosaddegh) ales în mod democratic pentru a întări conducerea autocratică a Șahului Pahlavi, cel care în cele din urmă a fost trimis în exil în Statele Unite în 1979.

Revenind la Revoluția Islamică, aceasta a readus o formă de democrație în Iran (cu ramurile aferente) însă alăturându-se și un sistem de supraveghere islamic condus de către un ayatolah (cu propriul consiliu de experți). În esență există două moduri de organizare și conducere, unul religios și unul republican.

Clarificarea situației actuale

Iranul prezentului nu este, așa cum am spus, tributar civilizației Elamului însă spre deosebire de noi și-au păstrat măcar material moștenirile arheologice (chiar și pe vremea Șahului pro-american). Spun spre deosebire de noi fiindcă între români și persani există o anumită asemănare, ambele popoare au avut un trecut glorios (la noi desigur că e vorba de Daci) însă au asimilat diferite alte culturi de-a lungul secolelor, cele două state/civilizații se află până la urmă la intersecția dintre mai multe culturi.

Acum Iranul este un stat islamic shia cu o organizare democratică (în ce măsură e de disuctat) iar ca vecini la sud îi are pe arabi, preponderent sunni sau wahhabi (Arabia Saudită), la nord este Rusia și țările din sfera lor de influență și la est India și China. La vest este Turcia împreună cu Israelul.

Orice stat are dreptul să-și asigure securitatea și asta înseamnă că Iranul încearcă să identifice mijloace pentru a înlătura posibile acțiuni externe asupra existenței sale statale. Aici mă refer desigur la SUA care are o prezență puternică în Orientul Mijlociu dar și la țările arabe dominate în prezent de Arabia Saudită, dar și la Israel care nu poate să tolereze o putere regională care să nu-i fie loială sau măcar neutră și, într-o măsură mai puțin evidentă, Rusia.

Iran este într-un impas

Ce îi deranjează cel mai mult pe liderii de la Teheran este însă prezența americană în proximitate, e vorba de Kuweit, Iraq, Israel, Arabia Saudită, Afganistan și până nu demult și Pakistan, Turcia Turkmenistan (care a cochetat cu Occidentul) și Georgia (care a fost readusă, parțial, în sfera rusească).

Iran încearcă astfel să mențină o relație de prietenie cu Turcia pe care să o dezvolte într-un parteneriat. Siria este un aliat, singurul aliat al Iranului în timpul războiului Iraq-Iran, un conflict care a lăsat traume în conștiința colectivă a persanilor. Din acest motiv, în paralel cu relația cu Turcia, Teheran urmărește dezvoltarea unui coridor de securitate în nordul Iraqului care să facă legătura cu Siria și de acolo cu Libanul și Palestina.

În linii mari strategia Iraniană este de a alimenta potențiale zone de conflict în Israel și Yemen pentru a îndepărta pe cât posibil un potențial pericol pentru propriul teritoriu. Din acest motiv sunt sprijinite forțe loiale lor în Siria și Yemen dar și în Iraq și Bahrain (aici într-o mai mică măsură).

În paralel se încearcă dezvoltarea unor relații comerciale puternice cu Turcia, Azerbaidjan, Armenia, Turkmenistan, Pakistan, Afganistan și India, pentru a numi doar statele din proximitate. Dacă facem un pas în spate vedem că e vorba și de China, Rusia, Coreea de Nord dar și de state din Americi cum sunt Venezuela și Cuba.

Cazul armelor nucleare

Este cunoscut faptul că în Orientul Mijlociu un singur stat are armament nuclear, e vorba de Israel. Statul zionist (fiindcă mișcarea zionistă este părintele Israelului actual) și-a motivat dezvoltarea acestei arme de distrugere în masă (cercetări efectuate în paralel cu Africa de Sud pe vremea când în această exista încă regimul de apartheid) spunând că e înconjurată de state ostile și nu se poate baza în exclusivitate pe protecția Statelor Unite.

Iranul a fost și el până la un punct pe direcția dezvoltării acestei arme, e vorba de perioada în care președinte era Ahmadinejad. Acum însă președinte e Rouhani, un politician moderat și deschis față de Vest, cum de altfel s-a observat și prin semnarea ”Acordului Nuclear”. Iran a fost de acord să-și deschidă toate cercetările și laboratoarele pentru monitorizare de către experți internaționali în schimbul revenirii în sistemul internațional. Lucrurile au început într-un ritm destul de încet să progreseze până la venirea lui Trump.

Etapa Trump

Trump nu este un mare admirator al Iranului dar asta nu e o problemă fiindcă nici Iranienii nu sunt admiratorii lui Trump sau ale politicilor americane. Lăsând glumele la o parte, e riscant să-ți construiești o politică externă pe o așa mare agresivitate, mai ales în condițiile în care tu ca stat mai dezvoltate, cu puternice capabilități militare și economice, chiar ai puterea să inițiezi un război sau cel puțin să generezi mari perturbări. Este corectă atitudinea adoptată de elitele de la Washington? E vorba oare de binele mai mare al tuturor? Rămâne de văzut.

Iran față de Coreea de Nord și Iraq

Iranul și Coreea de Nord, deși partenere în anumite aspecte, nu sunt state similare. Iranul nu este o dictatură militară aproape monarhică, de fapt iranienii și-au înlăturat Șahul și au ridicat o formă de democrație. Coreea de Nord nu oferă cetățenilor ei acces la lume însă iranienii, cu toate siteurile blocate, sunt consumatori și de informații din vest. Spre deosebire de nord coreeni, care își au cel mai important aliat la graniță, iranienii nu se pot culca pe o ureche în ce privește propria lor securitate.

Iraqul, pe vremea lui Saddam nu a fost o țară unită, instituțiile statului nu erau puternice și erau în principal adunate în mâinile lui Saddam și ale membrilor familiei sale. Iranul are însă instituții puternice și într-un fel putem vorbi, așa cum am specificat anterior, de două sisteme. Există armata, există și garda revoluționară, există președintele, există și ayatolahul, există parlamentul, există și consiliul de experți. Cu toate acestea ”cele două sisteme” nu se află în dezacord fiindcă în constituție sunt foarte clare repartizate rolurile și limitele. În prezent garda revoluționară se ocupă de păstrarea ”revoluției” și într-o anumită măsură răspândirea ei iar rolul armatei este excusiv apărarea integrității teritoriale și a populației.

Close Menu
%d blogeri au apreciat: