Orașul mare / 42

De o săptămână am revenit în orașul mare după aproape patru ani de stat într-un oraș mic. Principala diferență în bine e faptul că aici, în orașul mare, nu te vede nimeni, ești invizibil. În orașul mic la fiecare pas e cineva care te cunoaște sau pe care îl cunoști și trebuie de multe ori să mimezi o bucurie a revederii, dacă nu ai stare nici să respiri trebuie în fața celeilalte persoane să te arăți plin de vitalitate și de necombătut. Cea mai mică scăpare duce inevitabil spre sondarea suplimentară a situației tale pentru ca apoi, tot inevitabil, restul orașului mic să participe la analizarea rezultatelor. Mai mult, orașul mic este ca un tribunal unde ți se analizează fiecare pas fiindcă, în esență, ceilalți pot avea timp de pierdut. Desigur, nu sunt toți la fel, sunt și cei pe care efectiv îi doare undeva, acelea sunt persoanele cu care poți comunica în liniște.

Cu cât e mai mic orașul mic se va produce însă o schimbare. Am văzut cu ceva timp în urmă un reportaj realizat în Rusia despre trei locuitori mutați într-o exploatare minieră sovietică, o localitate în esență dispărută, un fost oraș de poate zece mii de locuitori care acum e locuit de trei. Un tânăr care stă la pândă după urși și învață spaniolă în timpul liber (adică tot timpul) și un cuplu, tot tineri, care probabil trec prin faza lunii de miere într-un mod extrem. Cele două ”grupuri” nu se întâlnesc, nu își vorbesc, nu îi interesează.