Postare de Seară No.29 Dilema unduirii

Mă întreb de ce a prins așa de mult muzica aceasta ”bumtzi” printre oameni cu un anumit statut financiar (nu neapărat social). De exemplu am întâlnit mulți șoferi de mașini scumpe, modele recente de mărci germane, care-și clătinau capul în cadența exploziilor sonore exacte, precise, monotone în esență, cu câteva ”cârlige” lipite din când în când pentru a reporni senzația de fericire tâmpă.

Poate e un fel de transă, nu mi-a fost dat să o trăiesc deși am ascultat la rândul meu astfel de muzică în scop de cercetare pe vreme când cântam. Nu am nimic împotriva acestui gen (cum am împotriva altora) tocmai fiindcă e minimal și ajunge să te ”minimizeze”, ceea ce e bine într-un club însă mă surprinde să văd o categorie de oameni ascultând așa ceva în propriile mașini în miezul zilei, în condițiile în care eu (poate și tu) asociez bunăstarea materială cu reușita socială și cu elevarea culturală, greșit.

Până la urmă este vorba de un sunet al epocii, pe cât de mult este posibil acest lucru. Cu certitudine eu ca și contemporan văd numai bucățile și detaliile și nimeni nu cred că e capabil să înțeleagă această perioadă din punct de vedere muzical mai devreme de 2100, timp în care, văzând ritmul în care se mișcă lumea, totul va părea foarte arhaic dacă nu de-a dreptul anacronic.

Într-un studiu al audiențelor de radio (link) am observat o tendință timidă însă însemnată (simbolic) de creștere a audienței postului România Cultural, cifrele nu sunt mari și sunt sub Antena Satelor (chiar și în București). Smart FM, un alt post pe care îl ascult, a plonjat anul acesta probabil datorită reapariției Radio Guerrilla dar asta e o simplă părere fiindcă cele două posturi nu sunt asemănătoare. Pe statisticile din București, România Muzical este în scădere (una măricică) iar în țară nici nu apare în clasament iar asta mă întristează. În ansamblu eu văd că românii ascultă în continuare muzică preponderent proastă.

Toată cercetarea cu radiourile mă interesează însă prea puțin pe mine fiindcă nu include cd-urile, casetele (pentru lăutărie), vinilurile (pentru colecțioari) sau mp3-urile (pentru pirați). Adevărata vibrație a României o întâlnim pe stradă, mergând pe jos pe ”bulevardul Buzești” între Piața Victoriei și Parcul Izvor.

Dunga aceasta de asfalt a început să mă fascineze prin (încă) diversa ei compoziție demografică, avem afaceriști, corporatiști, elevi, spioni, muncitori de tot felul, prostituate și drogați. Într-o zi de sâmbătă am ieșit la plimbare și primul sunet a fost de ”bumtzi” dintr-o mașină germană de lux, șoferul era un mustăcios alb ca brânza, nu foarte musculos însă cu o cicatrice pe nas. Am înaintat spre interecția cu Calea Griviței (sau cel puțin așa cred că se numește), acolo răsuna a minoritari din două clădiri derăpănate învecinate, o ”doamnă” stătea goală la o cafea, pe balcon și râdea în timp ce vorbea la telefon. Am mers mai departe și la un semafor un băiat cu codiță într-un Matiz asculta Iron Maiden iar de pe fereastra unui apartament de la parter, fereastră deschisă pentru a fi spălată, răsuna palid Ofra Haza (recunosc, mi se părea și drăguță)