Postare de Seară No.31 Aceasta este cheia

Mă tot gândesc la o formulare mai complexă a problemei fiindcă noi adulții ne-am obișnuit să considerăm lucrurile complicate ca fiind adevărate și profunde. În timp ce-mi priveam fiul punându-și să mănânce fulgi de porumb cu lapte mi-a venit în minte următorul gând, numai prin copii putem face lumea mai bună, restul este pur și simplu orgoliu.

Să presupunem că în exact același moment un copil din Africa, sau de la 10 km de București, mănâncă o felie de pâine uscată iar altul din ”clasa conducătoare”, poate tot din Africa sau de la 10 km de București, se joacă cu trufele în farfurie. Dacă nu ai copii toată povestea e abstractă însă dacă ești părinte cred că te va pune pe gânduri. Ce m-a înmuiat pe mine a fost povara, venită instant, care aproape m-a cocoșat, nu știu dacă semăna cu o lovitură în burtă sau cu un sac de ciment trântit pe umeri însă am realizat că depinde de mine viitorul copilului meu. Desigur, acesta e un lucru pe care orice părinte îl știe însă când ajungi să-l simți e altceva.

Imediat după asta a urmat o consolare, gândul că Dumnezeu le orânduiește pe toate și că vom avea puterea, cu toții, să facem ceea ce e bine. Nu pot scăpa de anumite reflexe creștine și de fapt nici nu vreau, ele fac parte din mine, din ființa mea interioară, ființa care nu încape în categoriile de marketing și profilele psihologice.

Pentru o parte din lume lucrurile sunt cu certitudine mai bune și există premize ca acest bine să se extindă peste tot… însă nu se întâmplă, cel puțin nu în ritmul în care ne-am dori. Există oameni idealiști iar aceștia îmi plac cel mai mult fiindcă și-au păstrat copilul din ei chiar și în fața adversității stârnite de lăudata maturizare.

Idealismul nu este însă o soluție, sigur că ajută un medic în voluntariatul său din India sau o învățătoare să predea în zonele periculoase din Nigeria însă atunci când idealismul e forțat să acopere aspecte ce nu mai țin de misionarismul umanitar intervin niște conflicte care fac din idealist un posibil om periculos. Încet dar sigur lupta sa începe să-l acapareze și poate ca un om măcinat de dorința de răzbunare, așa și idealistul ajunge să fie măcinat de dorința de a schimba prin orice metode.

Te-ai gândit vreodată dacă tot ce faci, crezând că faci din ”bunătate”, e de fapt din orgoliu sau vanitate? E foarte ”simplu” să scapi de aceste poveri, ar trebui în esență să renunți la viață, la orice ambiție posibilă și în cele din urmă să renunți la ambiția de a renunța. Cine caută această ”renunțare” va găsi cheile necesare spre un fel de nebunie divină însă nu putem găsi oare soluția pentru o viață ”liberă” fără a necesita plecarea în pustiu? Abordarea mea nu este una mistică și nici una ortodoxă, eu caut linia ce conține întreg universul, punctul ce conține conștiința însăși, totul clar și lipsit de incertitudini.

Ce te faci când vezi lumea așa cum este ea, ca un sistem în care umanul intră și devine inuman, ”te iei cu treaba”, intri în hora lucrurilor și te pătezi pe cămașă cu vinul dulce și aromat al reușitei, al competiției, al rangurilor și ovațiilor și când nici nu-ți dai seama corpul tău plin de riduri se risipește prin lemnul putrezit, prin fisurile pietrelor, în pământul din care-am fost clădiți, ca o casă, ca o planetă, ca orice altceva, viu sau nu din univers. Atunci ajungi la destinație, dacă putem vorbi de o călătorie, cel mai probabil nu-ți vei aminti nimic din ce s-a întâmplat sau poate îți vei aminti totul în detalii pe care mintea noastră nu le-a putut păstra. Unde se va afla corpul care te-a ajutat să-ți faci selfiuri, să abuzezi pe alții sau să acumulezi cunoștințe impresionante?

Lucrul simplu și clar pe care l-am realizat în timp ce mă sprijineam de blatul din bucătărie este că singura cheie aparține copiilor iar de milenii, făcându-le rău ne-am făcut nouă rău, până când a început să pară aproape imposibilă o ieșire din acest ciclu.