Tacticile Vestului, bune și pentru Est

Tacticile Vestului, bune și pentru Est

De mai multă vreme mi-am propus să scriu un astfel de material în care să prezint cumva elementele cheie ale unui film cu succes internațional (din perspectiva mea) cu precizări în privința filmelor făcute în Rusia, China și Iran.

Știu că în urmă cu mai mulți ani o serie de experți iraniei au primit misiunea să analizeze filmele de la Hollywood pentru a afla ce le face să fie de succes. Scopul era să adopte ce au învățat în propriile producții. Asta nu merge. Dacă mă întrebau pe mine răspunsul era clar, într-o teocrație islamică nu poți adopta aproape nimic din ce face ca filmele americane să fie de succes.

Cu toate acestea au încercat și cumva au reușit. Un exemplu al acestei reușite e filmul جدایی نادر از سیمین‎ ”Nader și Simin, o despărțire” deși acest film nu este unul după rețetă ”americană”. Regizorului Asghar Farhadi este într-adevăr un mare nume izvorât din cinematografia Iranului contemporan.

Un film ca acesta care, cel mai simplu spus, te pune pe gânduri nu e scopul prezentului material. Ceea ce știm că oferă america prin filmele sale este:


Divertisment. Acesta este miezul peste care se pun diferite straturi de ”întrebări filosofice” care însă rămân superficiale. Asta nu înseamnă că ”miezul de divertisment” este tratat superficial iar elementele superficiale într-un film de succes au măiestria lor. Ca să fiu mai clar propun ca exemplu Matrix, orice film, nu contează. S-a vorbit despre această trilogie foarte mult și am citit comentarii și analize divergente.

Esența filmului este foarte simplă. Un individ oarecare (bun programator însă tot un individ oarecare rămâne) ajunge să fie pus în situații fantastice devenind astfel eroul în lupta cu răul. Sună cunoscut? E un basm desigur, cam toate filmele cu succes comercial sunt basme.

Toate discuțiile despre viața ca simulare, reîncarnare, aluzii la creștinism, budism, etc. sunt decor. La bază avem personajul cu care ne idenfiticăm relativ rapid și ușor și care ne poartă cu el, prin inițierea sa, într-o altă lume fantastică unde nici el nu știe la ce să se aștepte. Ne ține captivați în călătoria sa, ne face curioși. Fiindcă Keanu Reeves e un actor bun reușește toate acestea.

Divertismentul are însă o serie de componente și le voi discuta imediat ce e important de înțeles acum este că în aceste filme coloana vertebrală este clară.


Ritmul. Filmele europene au tendința să fie mai lente în desfășurare. Aici se poate discuta și altfel desigur. Există regizori excepționali (indiferent de continent) care au construit capodoperă cu o desfășurare progresivă. Nu multe astfel de excepții au succes comercial. Cele care aduc vânzări au tendința să nu lase multă vreme pentru acomodarea spectatorului. De regulă sunt câteva minute la început cu scene cotidiene, un mic dejun, o navetă spre muncă, o petrecere, etc. În acest timp vezi câteva personaje, de adaptezi la ritm după care apare un eveniment catalizator. Pulp Fiction e un exemplu în acest sens cu scena din restaurant care devine un jaf. Replicile joacă un rol deosebit de important în reușita scenei de început, discutăm imediat și despre asta.

Indiferent de ritmul în care filmul este realizat acesta e bine să rămână mai mult sau mai puțin constant cu momente de respiro sau de intensitate însă este important ca ritmul să fie dictat de la început. Am văzut de exemplu filme iraniene în care dupa 20 de minute mă întrebam când începe filmul. Din câte am observat este bine să ai un moment de intensitate relativ devreme mai ales dacă scena de început este una cotidiană. Dacă este o secvență pe un câmp de luptă este altceva, dacă este o secvență din spațiu la fel. Tot ce nu este ieșit din cotidian e bine să fie comprimat până la esență, nu este motiv să diluezi.


Emoțiile sunt o cheie. Spre deosebire de o lecție de curs un film este divertisment, după cum am remarcat deja, iar emoțiile sunt traseul. Plaja de emoții poate să varieze în funcție de scenariu, regizor, actori, subiect, etc. Iubirea este evident pe primul loc însă există noanțe. Putem vorbi despre iubirea dintre personaje sau despre faptul că spectatorii pot ajunge ”să iubească” prin personaje. Casablanca este un exemplu clasic consider eu în acest sens. Pentru puțin timp am dorit să precizez Titanic însă în acel caz este prea evident.

În Casablanca există o joacă, o tensiune. personajele jucate de Humphrey Bogart și Ingrid Bergman nu-și trăiesc iubirea ”pe față” și nu imediat. Personajele sunt prinse în timpul lor, în conjunctura războiului, iubirea lor este rezervată, are un istoric. Revăzând recent filmul am rămas cu senzația că pilonul central în acest film nu este iubirea însă interpretarea actorilor a lăsat această amprentă.

O sa vorbesc și despre Titanic până la urmă. Acolo iubirea este vie și arzătoare, ca o revoluție. Scenele sunt la fel de intense ca în Casablanca însă pentru alte motive.

Iubirea nu reiese din situații. Dacă era o carte îți imaginai povestea desfășurându-se fără imagini clare ale personajelor (sau fiecare avea propriile imagini) însă fiind film (și deja captiv în lumea din film), poate ai tendința să privești actorii cu ochii unui îndrăgostit. În adolescență eu cam asta am făcut în cazul Sandrei Bullock din Speed, recunosc. De aici și poate o parte din cultul pentru vedetele de filme.

Alte emoții, poate chiar mai puternice decât iubirea/dorința (din filme), sunt frica, suspansul, curiozitatea (înțeleasă ca emoție), aventura, noul, fastuosul, patriotismul. Omul are o plajă foarte largă de emoții și nu voi intra acum în detalii. Un film bun pornește un joc cu acestea însă nu unul anarhic ci unul calculat, ca un montagne-russe, dacă nu este calculat va deraia iar asta duce cumva la alienarea spectatorilor.

Patriotismul este un subiect interesant și una din tacticile la care doresc să mă refer. Filmele americane abundă în așa ceva. Pe multe le consider pur de propagandă și asta fără să mă refer la exemple ca Captain America. Patriotismul, ca orice emoție, este redat mai grosier sau mai fin, în funcție de film însă de regulă el e vizibil prin elemente emblematice.

Acest lucru a fost adoptat cu măiestrie de către Chinezi în filmul ”Pământul Rătăcitor” despre care am vorbit în numeroase ocazii. Filmele rusești am văzut că au început să adopte această tactică de ceva vreme, la fel și cele iraniene (într-o manieră mult redusă).

Să luăm filmele sovietice, chiar și cele istorice de război sunt cumva deficitare la acest aspect. Capodopera în 5 părți Освобождение are puține elemente de patriotism sovietic (reprezentate vizual). Alte filme care nu sunt de război, ca de exemplu Сталкер (Călăuza) nu au scene de iconografie patriotică. Cumva mă așteptam să-l văd pe profesor găsind vreun steag al URSS mototolit și prăfuit prin iarba (fără nici un motiv, pur și simplu să fie acolo), pentru a îl ridica, a îl șterge cu delicatețe și a îl pune după aceea împachetat frumos într-un buzunar la piept.


Muzica sau mai exact coloana sonoră (uneori și liniștea) este foarte importantă. Sunetul contribuie la construirea ritmului și la generarea emoțiilor. Un exemplu foarte bun în acest sens este filmul 影 (Umbra) despre care am și scris și l-am folosit pentru materiale de limba chineză. Cinematografia iraniană este în schimb deficitară de multe ori la acest capitol. Nu știu exact motivele, poate restricții culturale islamice însă Iran, cu muzică tradițională și clasică foarte bune, nu reușește aproape niciodată să aducă în filme această creativitate iar atunci când o face tinde să devină zgomot de fond.


În linii mari acestea sunt aspectele care atrag: accentul pus pe o poveste clară, emoții intense fie că sunt evidente sau nu, un ritm cu momente de intensitate și de calm și muzica (sau sunete sau liniștea) făcută să captiveze la rândul ei.

Pentru o rețetă și mai simplă (pentru covrigi cinematografici) ai nevoie doar de explozii, bătăi, săruturi, replici ușor de reținut și cumva neașteptate (parizerul cu muștar cerut în filmul românesc ”Explozia”), ceva inedit (în Predator când Dutch și Dillon își dau cel mai încărcat de testosteron salut de pe ecrane vreodată) și muzica să fie cumva sacadată (merge pentru suspans, acțiune și dramă de orice fel). Când m-am referit la acest tip de muzică m-am gândit la filmus Das Boot.


Fiindcă mă ocup de un anumit spațiu cultural voi lăsa aici câteva recomandări.

Iran are un mare potențial cinematografic. Există din nefericire cenzură însă nu cenzura este problema cât blocajul vine înainte de toate de la restricțiile culturale. Dacă Iran dorește să se dezvolte trebuie să-și lase cultura liberă, mai mult acum când intră în parteneriat cu China și ar ajuta și în dezvoltarea relațiilor cu Rusia. Poți educa poporul să fie patriot în cel mai fain mod cu putință însă pentru asta ai nevoie de emoții intense și de contradicții.

Cum poți genera de exemplu un personaj negativ de genul unui gopnik dacă pentru a face asta ar trebui să încalci vreo 10 reguli religioase? Renunțați la hijabul/baticul obligatoriu, axați-vă în schimb pe a face actrițe frumoase care să poarte acest hijab ca un accesoriu accentuându-le astfel frumusețea. Este foarte ușor de realizat. Tot ce trebuie este să nu fugiți de emoții.

Rusia nu are nevoie de prea multe sfaturi. Tot ce pot să spun este că au nevoie de scenariști mai experimentați pentru filmele comerciale și să nu se arunce așa departe în privința subiectelor abordate. De exemplu filmul Притяжение (Atracție), eu speram la un film de război în sensul 上海堡垒 (Fortăreața Șanghai) sau Battle: Los Angeles în schimb am primit un fel de telenovelă. Știu, s-a încercat ceva nou însă experimentezi după ce ai făcut un film cu o invazie extraterestră la modul standard, în acest caz. De asemeni, trebuie investit în marketing. Vreau să văd filme rusești la televizor, cel puțin unul pe săptămână iar când se redeschid sălile de cinema pompați filme !

China și-a revenit rapid după stagnarea generată de Revoluția Culturală la mijlocul secolului trecut. Are avantajul unui monopol pe filmele de arte marțiale iar asta înseamnă că din start capitolul de bătăi/acțiune este asigurat. China are de fapt toate ingredientele pentru dezvoltarea unei culturi universale în următoarele decenii așa că trebuie doar să meargă mai departe cu ce fac acum.

Close Menu
%d blogeri au apreciat: