Arhive etichetă: carte

Sculptând în timp de Andrei Tarkovsky

La data scrierii acestor gânduri mărturisesc o situație puțin ironică, nu am văzut integral un film regizat de Tarkovsky și astfel am ajuns să-l ”cunosc” pe regizor prin intermediul cărții sale. Surpriza a fost una bună și de proporții și consider cartea ca o introducere la activitatea sa cinematografică. Am descoperit un om cu o profundă înțelegere a lumii, chiar spirituală, deși din diverse motive se vede o reținere în expunerea propriilor idei. Respectivele idei le consider dezbătute pe larg și voalat în propriile filme (pe care nu le-am văzut însă le descrie în carte).

andrei_tarkovsky-1000x598Mie mi se pare că unul dintre cele mai triste lucruri care se întâmplă în zilele noastre este această distrugere definitivă în conștiința omului a ceea ce este legat de noțiunea conștientă de frumos. Cultura actuală de masă, civilizația protezelor, calculată după numărul de consumatori, deformează sufletul, blocând drumul omului spre întrebările fundamentale despre existența sa, despre percepția propriei persoane ca ființă sufletească.

andrei-tarkovski-sculptand-in-timp_c11Când am citit fragmentul de mai sus m-am uitat pe coperta cărții și am privit cu atenție portretul lui Tarkovsky, cu fularul la gât, cu o figură serioasă și arătând cu degetul către ”tine”. Știam că provine din spațiul sovietic însă critica lui adusă societății actuale nu este o critică socialistă asupra capitalismului, este o observație care pentru mine este integral adevărată.

Cu ajutorul imaginii se păstrează senzația infinitului, în care infinitul se exprimă prin restricție, spiritualul prin material, nemărginirea, grație marginilor.

Arta se adresează tuturor, în speranța că va produce o impresie, că va fi simțită înainte de toate, că va provoca un șoc emoțional și va fi acceptată (…) ea îl cucerește pe om prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul.

În cinema există un singur mod de a gândi, cel poetic, care unește ceea ce este paradoxal și de neunit (p.200) / Cât despre poezie, eu nu o percep ca gen literar. Poezia reprezintă concepția despre lume, caracterul special al atitudinii față de realitate. În acest caz, poezia devine filosofia care îl ghidează pe om toată viața. (p.24)

Cinematografia a devenit clar metoda cea mai eficientă de ”influențare artistică” a privitorului iar gândurile despre artă pe care Tarkovsky le-a avut sunt în acord perfect cu filosofia-esență.

Oamenii deja nu mai au nevoie de frumos, de spiritualitate și consumă filmul ca pe o stică de coca-cola.

Spectatorul simte ca fiindu-i necesară experiența altui om, pentru a completa parțial ceea ce a pierdut și a neglijat el însuși.

Trebuie să ai un plan al propriului destin și să îl urmezi, fără să te resemnezi și fără să tolerezi orice condiții date.

(…) drama este că noi nu știm să fim liberi, noi cerem libertate pentru noi înșine pe socoteala altora și nu vrem să renunțăm la nimic în favoarea altcuiva, crezând că în asta constă încălcarea propriilor drepturi și libertăți. (…) Libertatea este renunțarea în numele dragostei!

Ce frumoase mi se pare ideile sale despre libertate și cât de adevărate fiindcă noi suntem educați să vedem o libertate în constrângeri când de fapt renunțarea eliberează și astfel ajungem la libertate. Observând genul de filme care au succes în prezent putem vedea, pur și simplu, cât de superficiali și pierduți suntem.

Pentru biblioteca personală

Sculpting in Time / cumpără

editura: University of Texas Press
traducere: Kitty Hunter-Blair
pagini: 254
ilustrații: 84 fotografii alb/negru
anul: 1989
tip: paperback
limba: engleză

Ochiul Inimii de Frithjof Schuon

Ochiul Inimii se referă în mod simbolic la modul de percepție al Divinității. Oricine a pornit deja pe drumul sinuos al deșteptării va observa în afirmația anterioară mai multe aspecte pe care le conștientizează, dacă însă aceste aspecte nu sunt evidente atunci parcurgerea cărții de față este necesară. Fiind realizată de un ”practicant”, un ”credincios”, lucrarea aceasta nu este un simplu demers intelectual academic ci vine în sprijinul căutătorului cu informații necesare în mod direct și imediat. Pentru început este explicat acest ochi al inimii urmând precizări legate de cunoaștere, acestea constând (împreună cu alte subcapitole) prima parte a cărții, intitulată ”Metafizică și Cosmologie”.

”Orice cunoaștere este cea a realității absolute”
”Sensul și rațiunea suficientă a omului este să cunoască, iar a cunoaște înseamnă inevitabil a cunoaște Divinitatea”

Autorul înglobează pe parcursul acestei lucrări un câmp spiritual vast, în buna tradiție a Perennialiștilor și Tradiționaliștilor. Ramura islamică a spiritualității umane este foarte prezentă mai ales prin prisma sufi. Creștinismul este și el analizat, sau mai exact călătoria spre deșteptare, în dorința lui Schuon de a demonstra unitatea transcendentă a religiilor. Fiind (eu) interesat de filosofia și exegeza islamică m-am concentrat mai mult asupra acestor aspecte prezente în carte însă acest lucru limitează mult bogăția reală a textului. Un începător va beneficia de o introducere (poate prea abruptă) în esența islamului (recomand și ”Islam, Introducere în doctrinele esoterice” de Titus Burckhardt, ”Să înțelegem islamul” de Frithjof Schuon, ”Istoria filosofiei Islamice” de Henry Corbin și mult altele pe care vi le pot recomanda după caz).

”(…) simplul fapt că omul în rugăciune face să participe toate facultățile sale interioare la elanul său spre Dumnezeu (…) , nu înseamnă deloc că sentimentul trebuie luat ca un scop în sine și să antreneze în consecință o alterare mai mult sau mai puțin individualistă a adevărurilor doctrinale”.

” La omul spiritual, nicio facultate normală nu lipsește, dar toată viața psihică îi este ca iluminată sau înzestrată cu ochii Intelectului”.

” Omul este singura ființă din lumea terestră ce se poate purifica în mod conștient de cusururile existenței sale”

”Contrar a ceea ce se admite în general, meditația nu posedă virtutea de a provoca prin ea însăși iluminare, (…) ea trebuie să îndepărteze obstacolele interioare ce se opun unei cunoașteri, nu ”noi”, ci ”preexistente” și ”înnăscute”

În concluzie Ochiul Inimii de Frithjof Schuon este o carte de căpătâi pe care nu o poți parcurge o singură dată, este o adevărată ”mină” de înțelepciune” la care îți vei dori să revii. Recomandarea mea este să vă construiți un sistem de studiu fiindcă este foarte dificilă pătrunderea în profunzime a mai multor căi însă înțelegerea a cât mai multe dintre ele este un avantaj. Partea a doua a cărții este ”Viața Spirituală” unde se discută despre rugăciune, transgresiune, purificare și sacrificiu. Partea a treia este ”Forme ale spiritului” unde e vorba despre creștinism, budism, islam, modurile realizării spirituale (grosso modo calea acțiunii, calea iubirii și calea cunoașterii) și civilizația și intelectualitatea (cazul modernității). Ultima parte este ”Contemplația”.

Cine dorește să discutăm pe seama subiectului poate comenta aici. Toate cele bune.

Arborele Gnozei de Ioan Petru Culianu

Ce se află dincolo de cerul înstelat al nopții, ce se află ascuns adânc în inimile noastre, un suflet, o lumină, ceva ce nu aparține acestei lumi? Este carnea aceasta, carnea pe care o denumim ”eu” rodul unui hazard, opera unui demiurg sau planul lui Dumnezeu? Aceste întrebări și multe altele au acompaniat specia umană timp de milenii iar cazul gnosticilor este unul cu adevărat uimitor.

Cartea “Arborele Gnozei” a lui Ioan Petru Culianu nu este o carte ușoară și asta m-a bucurat fiindcă subiectul aflat în discuție este unul de o greutate intelectuală destul de mare. Este necesară o minimă cunoaștere a istoriei creștinismului, în mod deosebit primele secole, pentru a înțelege mai rapid cadrul în care mediile gnostice s-au dezvoltat, au prosperat și au pierit. Autorul oferă multe ajutoare pe parcursul lecturii și până la final ajungi într-o anumită măsură destul de alfabetizat pentru a înțelege lucrarea în intregul ei, însă pentru analizarea elementelor specifice, bibliografia atașată în ultimele pagini și o recitire a cărții sunt recomandate.

Încercarea de înțelegere a existenței noastre și a universului a generat un număr variat de combinații logice și stilistice pe care Culianu le-a asimilat în lucrarea sa într-o manieră meticuloasă, organizând și categorisind diversele curente principale împreună cu o analiză a posibilelor influențe dintre acestea. Un sfat este să păstrezi un caiet de notițe la îndemână fiindcă vei întâlni anumiți termeni pentru prima oară (în cazul în care nu ai mai citit cărți pe subiectul acesta) și se face referire la o serie de manuscrise (se comentează pe baza lor) pe care le vei putea găsi ulterior pe net (sau în alte cărți) pentru un studiu aprofundat.

Curentele gnostice au avut păreri împărțite în legătură cu natura lui Cristos, așa au apărut cei care-l considerau ori divin ori uman. Docetism se referă la cei care-l consideră numai uman iar psilantropism numai divin. Arborele se ramifică și apar grade de comparație, mai mult divin decât uman și invers, sau și uman și divin în aceeași măsură. Arborele se ramifică iar când este vorba de suflet, Atanasie considera că nu avea suflet uman spre deosebire de Origen care considera opusul și tot așa. Creația lumii este și ea dezbătută, de fapt ocupă un loc principal, uneori parcă mai important ca propria noastră creație considerată în anumite mituri drept accident. Ne-am obișnuit cu o anumită părere despre noi dar dacă am afla că propria noastră viață este în sine rea, creată de o ființă inferioară? Asta îmi amintește de un serial ce se numea Andromeda unde o specie pe nume Magog dezlănțuia iadul pe oriunde mergea și se închinau unui ”spirit al Abisului” (Demiurg). Personajul care face parte din această rasă este în mod miraculos aparte și joacă rolul unui fel de preot/călugăr.

Vechiul Testament este în mod predilect atacat fiindcă e considerat ca fiind o creație a Demiurgului sau a lui Satan. Motivul vine din faptul că însăși creația e privită ca fiind inferioară și nu este atribuită lui Dumnezeu sau Îi este atribuită dar ulterior denaturată de către o entitate inferioară Lui. Reinterpretarea Vechiului Testament a apărut dintr-o necesitate de a explica nedreptatea și răutatea din lumea. Unii merg atât de departe încât să considere viața asta ca fiind iadul sub care nu se mai află nimic.

Culianu ajunge și în modernitate atingând mișcarea nihilistă și elemente gnostice din literatură. Această carte trebuia să fie un început creându-se în cadrul ei premise și promisiuni pentru noi studii și cercetări, din păcate acest lucru nu a mai fost posibil, autorul căzând pradă negurii umane.

Ioan Petru Culianu (5 ianuarie 1950 – 21 mai 1991) a fost un istoric al religiilor, ideilor și culturii, un filosof, scriitor și analist politic. Din 1988 și până la moartea sa a lucrat la Universitatea din Chicago ca profesor de istorie a religiilor. A fost prieten și ”elev” al lui Mircea Eliade împreună cu care a scris un Dicționar al Religiilor.

Solenoid de Mircea Cărtărescu

Solenoidul realizat de Cărtărescu în cele 800 de pagini mi s-a părut o construcție solidă dar transfmorfă, un lotus cvadridimensional reflectându-se pe suprafața unduită a unui ocean de mercur. Întreaga carte mi-a fost familiară cum puține au fost până acum, nu am fost nici șocat, nici intrigat, am citit din curiozitatea acestei familiarități stranii ce-mi creștea în minte pe măsură ce numărul de pagini parcurse creștea și el. Cu personajul principal te poți identifica la nivel simbolic fiindcă el este croit după tiparul central al copilului din fiecare.

Este o carte pentru căutătorul începător și drept urmare oferă și câteva îndrumări. Autorul a încercat să integreze elemente universale în jurul unui mister oniric, a descris frica în sens de limbaj universal dar și ca pe o energie parazitară, visul ca punte și refulare, căutarea unei înțelegeri urmată de frustrarea neînțelegerii, urmând căutări noi, disperate. Din punctul meu de vedere încearcă să descrise lungul drum al trezirii conștiinței în noi, flancată de toți demonii care se opun schimbării.

Ca cititor te vei pune în perspectivă, ca fir de praf în galaxie, ca sarcopt pe pielea unei ființe pe care nu o poți percepe. Un căutător știe aceste lucruri însă mai știe și că schimbarea din larvă în fluture este dureroasă. Când eram de vârsta claselor primare, nu știu în ce clasă și nici câți ani aveam, știu că era vară, am început un joc. Am încercat să mă văd stând pe fotoliul din sufragerie, după aceea m-am văzut în blocul de paisprezece etaje cu scară interioară luminată din două în două nivele și lifturi ce se reparau din când în când, după care m-am văzut în orașul pe care mi-l închipuiam eu ca fiind Bucureștiul și tot așa până am încercat să văd Universul, să-mi văd locul în el și să văd locul unde se află Universul. Am făcut exercițiul acesta zile, săptămâni la rând, încercând să văd Universul până când într-un final am văzut o mică bilă sclipitoare plutind într-un vas cu lichid alb. Mintea mea îmi răspunse arătându-mi un Guliver mâncând fulgi de porumb cu lapte. Cred că aveam 8 ani totuși.

Solenoid mi-a amintit de asta. Și mi-a amintit de multe momente când am încercat să-mi înțeleg scopul în viață. M-au amuzat toate ”modele” care apăreau anual și toți se luau dupa ele fără a înțelege un gram din ce se întâmplă. Așa am identificat două trenduri recente, bărbile la bărbați și ceasurile. Modul cum prezintă școala românească este în totalitate adevărat, trist însă adevărat. Școala de la periferia Colentinei este mai mult sau mai puțin matrița școlii schilodite și diforme prin care am trecut cu toții, generație după generație. Sunt elemente vizuale pe care, ca român le înțelegi foarte ușor. Cum vor vedea oameni aparținând altor culturi cartea mi se pare a fi mult mai intersant, cu ideile sale universale și limbajul vizual preponderent românesc.