Pe 27 martie 2021 a avut loc la Teheran semnarea unui document deosebit de important atât pentru relațiile bilaterale Iran – China cât și pentru dezvoltarea regională și prin extensie cu implicații mondiale.
Wang Yi, ministrul de externe al Chinei, a efectuat o călătorie de două zile (vineri și sâmbătă) în cadrul căreia a discutat cu omologul său iranian, Javad Zarif, cu președintele țării, Hassan Rouhani și cu fostul purtător de cuvânt al parlamentului și în prezent consilier al liderului suprem, Ali Larijani.
Documentul în sine este rodul a cinci ani de negocieri care au început cu vizita lui Xi Jinping în Iran în anul 2016 ce a urmat unei vizite efectuate de Hassan Rouhani în China. De atunci și până în prezent relațiile diplomatice și economice dintre cele două state au cunoscut o continuă dezvoltare.
Tratatul din 2021 are 20 de capitole și cel mai probabil acoperă aspecte diverse de la cultură și politică la cooperare militară și strategică. Deși nu au fost încă făcute publice detaliile acestui document se știe că printre obiective se află și creșterea comerțului bilateral de 10 ori până la o valoare de aproape 4000 de miliarde de yuani (600 de miliarde de dolari pe an).
În privința investițiilor în infrastructură se așteaptă ca acestea să cunoască o dezvoltare similară cu cea din Pakistan și consider că o posibilă participare chineză la proiectul de irigare a deșertului este plauzibilă. În domeniul energetic Iran devine o nouă sursă sigură pentru dezvoltarea Chinei (alături de Rusia, Kazahstan și statele din Golful Persic) iar transformarea iminentă a economiei chinezești din producție spre consum va duce la susținerea industrializării în Iran (alături de Pakistan și statele din ASEAN) a cărei creștere a fost încetinită de sancțiunile ilegale impuse Teheranului.
Din punct de vedere cultural se așteaptă sporirea interacțiunilor dintre oameni, poate după modelul din Pakistan unde există studenți pakistanezi care urmează cursuri la universități din China dar și prin dezvoltarea centrelor de studiere a limbii chineze.
Modul în care este abordat spațiul public (cultural și social) diferă însă între Pakistan și Iran, prin urmare abordarea Beijingului nu poate să fie identică. În Iran alcoolul este interzis iar femeile sunt oblicate să-și acopere capul în vreme ce în Pakistan, tot o țară majoritar musulmană, se poate consuma alcool (există comunități de atei) iar femeile nu au o obligație prin lege de a își acoperi capul.
Mă aștept ca în Iran în următorul deceniu, în parte și datorită intrării oficiale în rândul statelor aliate Beijingului, cerințele pentru schimbare din partea tinerilor să capete o voce mai puternică și o parte din practicile tradiționaliste religioase să nu mai fie obligatorii prin lege.
