Marea Britanie nu a fost niciodată o susținătoare al proiectului european. Desigur, a fost implicată cât era parte din Uniunea Europeană în proiecte și avea mereu un cuvânt important de spus însă prezența ei nu era în totalitate ”europeană”. Ca fost imperiu și încă monarhie pe deasupra, englezii par acum încă marcați se pierderea controlului avut asupra planetei în perioada lor ”de glorie”. Bun, la nivelul de bază e vorba de locuri de muncă, pierdute în favoarea est-europenilor și de multe alte aspecte de ”integrare” care afectează negativ alte state europene însă pe acest fundal englezilor li se lipește și cel de fost prim-imperiu ajuns insulă ce se amăgește la periferia Eurasiei.
Dorind să fugă de pierderea suveranității a visat la un viitor independent în care să negocieze direct cu oricine dorește fără să ceară și să aștepte aprobarea Bruxelesului sau mai bine zis a Berlinului (într-o anumită măsură). Dacă rămâneau în prezent englezii înțelegeau că nu sunt nici pe departe în situația să caute ceartă pe cuprinsul globului. Cam asta au făcut însă. În loc să negocieze o relație de prosperitate comună cu noua putere mondială, China, sau cu partenerul acesteia, Rusia, Marea Britanie a optat să-și cedeze suveranitate pe care o urmărea, pe criterii etno-istorico-lingvistice, fostei lor colonii rebele, SUA. Oricât s-ar chinui Londra, ei stau mai prost la capitolul independenșă față de aliatul strategic decât stau nord-coreenii față de chinezi.
Scandalul submarinelor ieșit la suprafață în contextul proclamării AUKUS, acea pseudo-alianță retrogradă pe criterii linvistice care deja a produs reacții negative în statele non-albe și nevorbitoare de engleză, a oferit șansa Europei de a-și găsi propria cale. Trebuie menționat că încă nu s-au făcut pași importanți în această direcții fiindcă declarațiile se dau, generează știri și după sunt uitate. Franța și Germania așteaptă schimbări de lideri, ce se va întâmpla după este important. Nu trebuie să uităm că serviciile de informații americane sunt puternic infiltrate în Uniunea Europeană și acestea trebuie eliminate în cel mai scurt timp dacă se dorește realizarea unei UE independente, care să supraviețuiască în secolul acesta și în era multipolară. Dacă UE rămâne un apendice american va face implozie.
Englezii sunt amăgiți, poate au impresia că AUKUS are vreo importanță în lume sau măcar în Asia, foarte departe de adevăr. Dacă aceștia nu se trezesc la prezent în câțiva ani vor pierde cel mai probabil Irlanda de Nord și Scoția. Cât despre Franța, aceasta a primit sprijinul moral german în contextul trădării, a ”înfigerii cuțitului în spate”. Michael Roth, ministrul german al externelor, într-o întâlnire cu ommologul său francez, Jean-Yves Le Drian, a spus că are ”o mare înțelegere privind dezamăgirea sițită de partenerul francez” și mai important că ”It’s once more a wake-up call for all of us in the European Union to ask how we can strengthen our sovereignty” / ”este încă of trezire la realitate pentru noi toți din cei din Uniunea Europeană să ne punem problema cum ne putem întări suveranitatea”.
Principala preocupare a Europei acum este suveranitatea, într-adevăr, iar aceasta se poate realiza numai prin decuplarea sferelor de informații. Ulterior, suveranitatea nu e suficientă pentru a asigura supraviețuirea UE, pentru asta este nevoie ca uniunea să devină o putere regională iar singurul mod prin care poare realiza asta este prin inființarea unei armate proprii și prin negocierea unor înțelegeri cu câștig comun cu celelalte puteri ale Eurasiei.