Ce fascinează la un summit între doi lideri de stat sunt simbolurile, ritualul și organizarea. Evenimentul în sine este de fapt momentul de climax anterior căruia sunt tatonările, analizele analiștilor, știrile jurnaliștilor și dezvăluirile surselor. Toți acești actori efemeri pregătesc scena pentru spectacolul principal.
Spectacolul Xi – Biden (spun în ordinea celui mai puternic), un simmit plimbat între certitudine și speculație pentru mai bine de jumătate de an, a venit și a trecut. Lumea e la fel ca până acum.
Ca opinie personală nu văd nicio posibilitate de schimbare a felului de relaționare dintre Beijing și Washington. Ambele capitale sunt într-o relație toxică din care nu au cum să iasă iar noi, ceilalți, suntem vecinii care asistă la hainele aruncate pe fereastră, înjurături în toiul nopții și felurite sunete mai mult sau mai puțin dubioase. Din timp în timp americanii și chinezii mai mănâncă o ciorbă împreună, mai stau la o bârfă, mai beau o sticlă, două, hai trei de vin și se trezesc îmbrățișati, pentru o vreme.
Cele două structuri statale au nevoie de consiliere geocasnică fiindcă, nu-i așa, planeta e toată casa noastră iar dacă din intenție sau neatenție televizorul e aruncat nu pe geam ci în perete e posibil să ajungă la vecin.
Trecând peste spectacol și violența domestică meetingul Xi – Biden este o reușită invizibilă fiindcă nu a rezultat în schimbări imediate și nu garantează încetarea deteriorării. Nici chinezii și nici americanii nu au cedat cum nici la întâlnirea Putin – Biden nu s-a prea cedat iar acum se vorbește de posibilitatea aproape certă (din nou) pentru un război în Europa de Est.
Un lucru aș mai adăuga, nu vi se pare că stiloul lui Biden când l-a salutat pe omologul său Xi cam seamănă cu o rachetă balistică în miniatură? Simbolic doar. Nimeni nu contestă că americanii nu ar apăsa primii pe un buton însă nimeni nu garantează că asta le va asigura câștigul, poate doar finalul.