Pe 17 iulie 1973 formele unui stat nou au început să capete consistență când Daoud Khan alături de câteva sute de susținători din rândul ofițerilor de stânga și din cadrul facțiunii Parcham al Partidului Democratic Popular Afgan au luat cu asalt instituțiile statului. La 7 dimineața ora locală, după doar câteva ore de la începutul loviturii de stat, cetățenii țării s-au trezit într-o republică. Evenimentul în sine a fost fără vărsare de sânge, doar câteva incidente indirecte. Nimeni nu I-a opus rezistență lui Daoud.
Climatul general putea să indice o astfel de evoluție a evenimentelor, mă refer la schimbarea puterii. Anii anterior au fost grei pentru afgani, reformele initiațe erau blocate cum blocat era aproape întregul sistem administrativ al statului iar la asta se adaugă faptul că în 1972 mai multe mii de persoane au murit de foame. Daoud a avut cu certitudine mulți loialiști în sistemul militar și a atras de partea sa un segment al simpatizanților de stânga însă pentru marea masă cântărea faptul că Daoud, cât a fost premier cu un deceniu în urmă, a oferit stabilitate, dezvoltare și o direcție.
Noua direcție a statului urma să dureze până în 1978 iar în acest timp s-a împrumutat din sistemul de organizare sovietic mai ales datorită faptului că unicul partid, PDPA, era de orientare marxist-leninistă. Asta însemna o nouă încercare de reformare a societății afgane. cu o mai mare aplecare pe aspectele culturale și sociale decât cele economice. Țara oricum avea o economie dirijată de autoritatea statală prin planuri cincinale, acum ele au deveneau planuri pe 7 ani. Pe plan social modernizarea socialistă era mai intensă față de ce a fost inițiat anterior și se urmărea chiar secularizarea. Privind în trecut putem consideră că dacă un astfel de plan reușea (secularizarea) era spre mai marele bine al afganilor.
În privința legăturilor diplomatice există anumite aspecte interesante. Cât a for premier Daoud a încurajat colaborarea cu URSS și de abia se abținea să nu declare război Pakistanului. Dupa 1973 își diversifică perspectivele și urmărește relații bune nu numai cu sovieticii dar și cu americanii iar dintre vecini caută cooperare militară cu India și economică cu Iran.
În 1974 efecutează prima vizită în Uniunea Sovietică iar atmosfera a fost în linii mari amicală. Până la urmă nu trecuse așa mult timp de când a preluat puterea cu sprijinul comuniștilor afgani iar în perioda 1953-1963 căuta ajutorul sovietic și îl și primea. Interesele Moscovei erau în linii mari foarte clare. Afganistanul reprezenta o ocazie pentru a influența Pakistanul și Iranul și astfel să atace indirect interesele americane. Poate cel mai clar acest atac se putea realiza prin problema paștună pe care Doaud era așteptat să o ridice iar în fața Pakistanului.
Spre finalul lui 1974 trădarea lui Doaud față de cei care l-au ajutat să ia putere, în special față de facțiunea Parcham, începea să fie vizibilă. Membrii partidului erau trimiși în zonele rurale ”pentru a ridica voalul ignoranței” de pe fața oamenilor, ceva aproape imposibil de realizat în contextul respectiv iar oficialii socialiști din guvern au fost rând pe rând dați la o parte sau ”într-o parte”.
Relația dintre Iran și Afganistan în loc să devină problematică a început să dea semne de pontențial de creștere după semnarea în 1974 a mai multor contracte pentru finanțarea investițiilor în infrastructură. Promisiunile au fost importante, poate și sub presiunea americanilor, dar în realitate puține dintre aceste proiecte s-au înfăptuit. Privitor la Pakistan, în 1976 liderii celor două state s-au întâlnit și astfel au semnalat înlăturarea ”problemei paștune”. Pakistanezii au fost chiar de acord să elibereze militanții care anterior au primit sprijin de la Kabul pentru a stârni revolte.
Momentul de cotitură, momentul oficial, putem spune că îl reprezintă vizita lui Doaud din 1977 în Moscova. În cadrul aceleia se spune că Brejnev I-a spus direct să scape de ”toți consultanții ăia imperialiști”. La câteva luni după întâlnire, cele două facțiuni ale PDPA-ului, Parcham și Khalq s-au reunificat după ce au stat mulți ani într-un fel de ostilitate.
Între 27 și 28 aprilie 1978 s-a desfășurat Revoluția Sowr. Cu 10 zile înainte a fost asasinat un lider al PDPA din ramura Khalq, Mir Akbar Khyber. S-a dat vina pe o posibilă implicare a CIA iar la înmormântare au participat aproximativ 20.000 de oameni. Doaud văzând această prezență mare ordonă arestarea liderilor socialiști. În tot acest timp un comandant îl anunță pe Doaud de un atac iminent asupra palatului prezidențial într-o încercare de lovitură de stat și se hotărăște încercuirea obiectivului. Pe 27 aprilie toate tancurile își îndreaptă tunurile spre palat și începe lupta. Pe rând cad ministerul apărării urmat de interne unde se spune că s-au auzit primele focuri de armă. În timp ce avioane Sukhoi Su-7 începeau zboruri asupra palatului prezidențial și chiar să tragă în el, activiștii PDPA preiau controlul asupra stației radio.
În dimineața de 28 aprilie Doaud și fratele său Naim au fost uciși, aparent într-un schimb de focuri cu soldații veniți să îi captureze. Aceștia nu au dorit să se predea și au atacat cu pistoalele pe care le aveau. La ora 7 seara o voce de la radio anunța încheierea despotismului familiei regale (fiindcă Doaud era membru al familiei regale) și venirea puterii în mâinile oamenilor.
La conducerea statului a venit Nur Muhammad Taraki și a rămas în această funcție cam un an jumate, între 30 aprilie 1978 și 14 septembrie 1979. Acesta a promovat relații excelente cu Uniunea Sovietic, semnând pe 5 decembrie 1978 un tratat de prietenie pe 20 de ani între cele două state și ulterior Moscova a început să trimită masiv ajutoare.
Un alt personaj influent al acelei perioade a fost Hafizullah Amin. Acesta alături de Taraki au jucat roluri importante în venirea la putere a forțelor socialiste/comuniste. Ajunși la putere pentru câteva luni au făcut o echipă strânsă dar treptat Amin, care era mai tânăr cu 12 ani, începea să vadă că are mult mai multă forță și energie ca Taraki. În final au încercat să scape fiecare unul de celălalt iar norocul și armata au fost de partea lui Amin în vreme ce Taraki a fost sufocat cu o pernă pe 8 octombrie 1979. Amin nu mai avea mult să-și aștepte și el sfârșitul, la mâna sovieticilor de data asta. Deși era în contact cu Brejnev, sovieticii nu au mai putut avea încredere în el, mai ales după ce au aflat că s-a întâlnit cu un lider anti-comunist afgan. În decembrie Moscova deja era în contact cu Babrak Karmal și Assadullah Sarwari.
Pe 25 decembrie un număr mare de trupe sovietice au aterizat în Kabul, totul cu acordul lui Amin. Probabil acesta credea că au venit pentru sprijinirea conducerii sale însă în locul unei decorațiuni a primit un glonț în Palatul Tajbeg. Așa a început intervenția sovietică în Afganistan iar ca șef al statului era acum rândul lui Babrak Karmal. Referindu-se la predecesorul său a spus că era un ”criminal profesionist” și un ”agent dovedit al CIA”.