Tot gândindu-mă cum să încep mi-a venit în minte ”Decojind ceapa” de Gunter Grass. Eu nu am nici pe departe povestiri așa interesante ca ale lui însă a zis acolo că amintirile noastre suferă oricum distorsionări în timp. Indiferent de cât de mult diferă de realitatea obiectivă, pe care noi oricum nu o putem asimila, acestea ajung să ne definească.
Eram undeva după Bac și înainte de admiterea la facultate. Asta e mai mult o estimare fiindcă nu-mi amintesc presiunea școlii sau al unui examen. Locuiam singur cu mama în apartament dar ea a fost nevoită să plece pentru două săptămâni la țară. Asta m-a lăsat două săptămâni singur, să mănânc toți cartofii prăjiți pe care i-am visat. Și i-am mâncat, dar asta nu e tot.
Am invitat la mine, pentru a ne uităm la un film, o bună prietenă. Am început să vorbim online, pe mIRC, după care ne-am întâlnit și am păstrat legătura câțiva ani. Plănuiam cartofi prăjiți și Dosarele X, câte o bere și țigări. Ea a venit cu o altă propunere, ”Pianistul”.
Presupun că ”Pianistul” este un film cunoscut indiferent de cine și când citește asta. Dar dacă nu știți despre ce e vorba, e despre un pianist evreu care trece prin al doilea război mondial. Acum începe partea interesantă fiindcă eu la vremea respectivă eram fascinat de fascism și nazism. Pâna atunci deja am citit Mein Kampf. De asemenea am citit o groază de materiale de presă, filosofie, istorie despre epoca respectivă și ideologia respectivă. Am ajuns chiar să văd și documentarele lui Leni Riefenstahl iar pentru o vreme mi s-a părut atât de frumoasă femeia respectivă încât am și compus o piesă numită ”Nuba” (despre asta altă dată).
Nu ieșeam însă pe stradă să-mi etalez această atracție, o păstram pentru mine ca un fel de curiozitate cumva intelectuală. Ideea de superioritate rasială, de arieni, de puritate, de supraom, etc., vrill, blonde cu ochi albastri, etc. Faptul că ea și-a dorit să vedem ”Pianistul” m-a pus într-o încurcătură.
Trece timpul, fac cartofii, începe filmul. Era pe TVR Cultural. Desfac berile, le torn în pahare înalte. După cinci minute spun ”astea toate sunt baliverne”. Ea se uită la mine. Avea părul lung și negru, îmbrăcată într-o rochie neagră ce mirosea a parfum dulce amestecat cu fum de țigară. Eram deja îndrăgostit de ea dar nu făceam încă nimic în acest sens. Îmi spune ”tu asta crezi?”.
”Vreau să-ți povestesc ceva”. Mă trec și acum fiorii când îmi amintesc asta, ”bunica mea a fost evreică”. La nivel profund, în mine, am primit această informație normal fiindcă nu am fost crescut în a urâ pe cineva din motive de rasă sau religie. Dar din tot ce am citit, și totuși aveam rezerve, însemna că mă confruntam cu un inamic al arienilor și cel mai rău era că eram îndrăgostit de el.
Așa că i-am spus fix asta, fără partea că eram îndrăgostit. S-a încruntat la mine și cred că dorea să plece însă a spus ”taci naibii și uită-te la film”. Așa că am început să ne uităm. Nici eu nici ea nu am mâncat și nu am băut nimic. Ea și-a ridicat picioarele pe pat și le-a luat în brațe iar eu mă gândeam dacă sunt dobitoc, la vremea respectivă încă nu știam.
Da, am râs în primele faze, ”hai că-s prostii astea”, însă zâmbetul mi-a pierit încet. Am mai rostit doar un ”asta-i propagandă” înainte să tac complet. Și am văzut tot filmul și am și plâns. Și știți partea cea mai frumoasă? Mi-a luat mâna în palmele ei și a zis: ”acum să-ți spun ce mi-a zis bunica”.
Bunica ei a fost evreică din Basarabia iar problemele au apărut de când armata română a recucerit teritoriul deținut până atunci de URSS. Au fost abuzuri îngrozitoare pe care nu doresc să le descriu dar eu am ascultat și încă o mai aud cum le povestea. A supraviețuit războiului fiindcă a fost ajutată de românii simpli, în diferite feluri, dar urmări au rămas.
În acea seară pot să spun că am trecut printr-o mare schimbare, una dintr-un șir destul de lung care a urmat. Atunci am înțeles că ura este o armă, una din cele mai puternice și înspăimântătoare. E perfidă fiindcă intră în tine și nici nu îți dai seama, e cameleonică. Întâi vezi ceva frumos după care primești otrava.
M-am gândit că am intrat în capcana în care au intrat zeci de milioane de europeni în anii înainte de război, ura, dezumanizarea. Când naziștii vorbeau despre ”rasele inferioare” îi dezumanizau, până și câinii erau mai apreciați. Cum poate un om să ajungă să dezumanizeze în asemenea hal încât ar putea să facă orice bestialitate? Eu am aflat cum.
Eu vă zic. Acum, în Europa, se naște din nou această boală. Deja s-a răspândit. Eu o știu, mirosul ei îmi este familiar. Când aud că rușii sunt numiți orci, că oficiali ucraineni vorbesc despre eliminarea rușilor, când oficiali din țările baltice vorbesc la fel, când dezumanizăm, noi devenim dezumanizați! Mă uit la toți trolii NAFO cu avatarele lor puierile, inumane.
Știu toate etapele cum se poate instala această ură, toate tehnicile, tot. Le știu fiindcă ulterior am căutat să înțeleg ce s-a întâmplat cu mine. Am citit zeci de cărți despre manipulare individuală, socială, prin gesturi, prin limbaj, prin fraze, în presă, în filme, în muzică. Am analizat în orice, de la fascism la comunism la capitalism. Nimic nu mă mai surprinde.
Renunțati oamenilor la ură cât încă mai este timp fiindcă dacă se ajunge la război, piere totul. Chiar dacă ți-ai dori să faci o legătură cu ”celălalt”, nu vei putea fiindcă vei trăda și dacă nu te omoară el, te omoară ai tăi. Alegeți pacea fiindcă ura vă duce în groapă.
Da… Revenind la amintire. În seara aceea nu a plecat, a rămas cu mine. O țineam în brațe, cu anumite rețineri a acceptat. Peste mult timp am întrebat-o dacă vrea să fie soția mea și a acceptat. Însă nu a fost să fie pentru că a venit și momentul în care mi-am dovedit că sunt dobitoc. Dar despre asta poate nu voi scrie niciodată.
