Singura soluție

Eram adolescent când am dat prima dată de imagistica fascistă, mă refer aici și la mișcarea legionară la care am ajuns printr-un ocol italiano-german. Îmi amintesc că pentru început m-au atras uniformele și ulterior imaginile cu mulțimi de oameni hipnotizați în contextul unor discursuri sau marșuri. Mă gândeam că dacă zeci de mii, sute de mii, milioane au aderat cândva la asta atunci nu are cum să fie ceva rău. Ulterior, învătând istoria, am aflat despre crimele comise și despre holocaust însă erau cumva informații pe care nu le acceptam.

Ce atrăgea mai exact? Au trecut ani buni de la experiența mea, timp în care am studiat nu numai istoria dar și psihologia mulțimilor. La mine, știu acum, aceste sentimente mi s-au dezvoltat pe fundalul unei nevoi de stabilitate și ordine. Acei ani (pubertate și adolescență) pentru mine însemnau un contact din ce în ce mai mare cu lumea exterioară și ce vedeam erau în mare parte sărăcie și violență. Atenție, nu am trăit eu neapărat violența ci am fost martor al ea.

Să vă povestesc o amintire. Nu mai știu vârsta însă știu că eram în școala generală. Era vară, seară. Mă duc să deschid geamul la balcon pentru a intra puțină răcoare și imediat după se aud 4 pocnituri. Erau împușcături însă mă gândeam că sunt pocnitori, nu am ieșit pe balcon să văd ce se întâmplă. Ziua următoare am aflat însă despre ce a fost vorba și tot atunci am citit, nu mai știu unde, că printre primele măsuri luate de Mussolini a fost să elimine mafia. De aici a pornit totul însă pentru fiecare drumul în direcția asta începe diferit.

Acum să vă spun cum s-a încheiat pentru mine acest drum. Tot ce a fost între, mai interesant sau mai puțin, voi prezenta cu alte ocazii. Pe acest fundal oferit de nevoia de a vedea prosperitate și stabilitate a venit și ideea unui dușman, văzut sau nu. Pentru fasciști acel dușman este străinul, era cel diferit. Lucrurile escaladează și cumva mă văd împărțind oamenii în categorii pe criterii total arbitrare. Cunoașteți și voi aceste criterii.

Ce m-a pus pe gânduri a fost o fată, eram deja adolescent. Nu îi voi spune numele, voi spune doar că nu era din același oraș ca mine și pentru luni buni comunicam prin metodele de atunci, mIRC în mod deosebit și Yahoo Messenger. Pentru o scurtă perioadă chiar am făcut un schimb de scrisori. Nu era mai mult de o amiciție, pe atunci vorbeam intens cu oameni din toată țara însă această persoană este una din cele care au avut o influență hotărâtoare asupra mea, poate fără să știe.

Într-o zi primesc o scrisoare de la ea, o deschid. Era povestea bunicii ei pe vremea când România a fost condusă de Antonescu (personaj erou pentru mine la vârsta respectivă). Asta a fost și ocazia când am aflat că era evreică iar lucrul care m-a pus pe gânduri a fost unul simplu. Știam cum arată fiincă anterior am făcut schimb de poze și deși eram doar amici eram îndrăgostit de ea. Acum mă aflam în situația în care aveam sentimente pentru cineva pe care am fost învățat să îl percep ca pe un inamic.

România a fost antisemită în perioada interbelică (în vremea respectivă eram și monarhist) însă ce au pățit evreii din Basarabia după recucerirea ei este o cu totul altă poveste. Bunica ei nu a supraviețuit, a fost luată într-o seara și asta a fost. Norocul fiicei ei a fost că a reușit să fugă. Eu am citit această scrisoare și m-am gândit la violența pe care o vedeam pe străzi uneori, la televizor deseori și nu înțelegeam cum de oameni nevinovați au trecut prin așa ceva, cum s-a ajuns de la o luptă împotriva mafiei la astfel de crime. Faptul că cineva apropiat mie îmi spunea aceste lucruri (printr-o simplă mărturie) a fost pentru mine mai puternic ca toate statisticile si fotografiile tragediilor.

Termin de citit scrisoare și o pun pe biroul meu, îmi amintesc perfect. Merg în bucătărie să îmi iau un pahar cu apă și îmi sună telefonul (aveam un Nokia 3210 primit de la o rudă). Era ea. Uneori mai vorbeam și la telefon, nu foarte des, de regulă dădeam un bip să știe celălalt să intre pe ”mess”. Îmi povestește cum a fost la școală, ce muzică a mai ascultat și după îmi zice că la televizor în seara respectivă urma să fie difuzat ”Pianistul”. Ne-am uitat cumva amândoi la film, sunându-ne din când în când pentru câteva secunde la o scenă sau alta. A fost o zi foarte intensă pentru modul cum percepeam lumea și de atunci a urmat o perioadă în care am început să ”dezînvăț”. În vare respectivă ne-am și întâlnit însă asta e o altă poveste.

Această experiență, la care se mai adaugă altele despre care voi discuta cânva, m-au făcut foarte conștient de mine și de lume. Am început să studiez cum funcționează puterea, metodele prin care fasciștii au ajuns să fie adulați și prin care oameni normali ca și mine au ajuns să dezvolte gânduri și mai negre.

A spune că soluția este iubirea nu e un slogan, este o realitate. Dacă nu iubeam poate că acum mergeam mai departe în direcția asta însă iubind îți dai seama că tu ridici zidurile din frică sau din dorința de a intra într-o comunitate și a te simți în acest fel în siguranță sau apreciat.

În prezent observ multă agresivitate în spațiul public din partea oamenilor care nu iubesc, oameni care văd diferențe și bariere. Eu am fost acolo, pe un drum la fel de lin, vă rog să nu mergeți și voi, la nivel de societate poate să devină tragic.

Mulțumesc.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Close Menu