De ce citim? Mai exact de ce citim beletristică. Desigur, sunt o grămadă care nu citesc, nu citesc absolut nimic și vom vorbi și despre asta. Eu m-am limitat mult timp la poezie, din motive stupide, un fel de încăpățânare inexplicabilă ce-mi pare acum o aroganță. Nici în prezent nu mă consider un mare cititor de literatură, nu stau cu nasul mereu în cărți, încerc să-mi îndrept ochii către lumea din jur, natură, etc. iar când citesc iau de regulă lucrări de specialitate. Cert este că minutele „moarte”, cum numesc eu acele momente în care stai și aștepți ceva pe un scaun privind linia destinului din palmă, vreau să le aduc la viață făcând ceva benefic pentru mine.
În școala generală profesoara mea de limba română ne-a impus un sistem în care noi în fiecare săptămână trebuia să scriem câteva pagini despre ce am citit. Privind în urmă nu văd nimic rău în asta însă la vremea respectivă aveam altă părere. Prima carte cu care m-am prezentat a fost una despre OZN-uri. Țin minte că bunicul le citea și cum pe bunicul îl prețuiam fiindcă îl vedeam mereu cu o carte în mâini citind-o în timp ce fuma țigaretele Carpați, i-am cerut și lui una din aceste comori samizdat. Mi-a plăcut, erau povești smulse din întâmplări reale cu mărturii și descrieri fascinante. Nu îmi puneam serios problema extratereștrilor, pentru mine erau ca balaurii din basme, mă interesau mai mult acele descrieri, tipuri de lumini catalogate în funcție de culori și forme și prezentări de navete ciudate în cazul răpirilor. Profesoara nu a fost, evident, prea încântată de rezumatul meu cu lumini pe cer și rachete balistice intercontinentale cu circuite electrice arse și m-a rugat să revin săptămâna următoare cu literatură adevărată. Dacă nu mă înșel mi se pare că mi-a spus că pot continua să citesc asa ceva dar în afara temei respective. Am scotocit prin bibliotecă și am găsit un roman de spionaj despre care nu mai știu nimic. Mi s-a părut îngrozitor de plictisitor și eram speriat că poate nu-mi va plăcea niciodată literatura. Am primit același răspuns, că aia nu este literatură. Săraca femeie încerca să ne ofere șansa să citim din timp cărtile necesare pentru școală iar eu veneam cu orice altceva, însă citeam. În a treia săptămână, după ce m-am informat despre tipurile de romane am venit cu Jules Verne și am tot citit Verne până m-am apucat de Asimov după care am plecat la liceu. La liceu m-am apucat de Cioran și poezie simbolistă și interbelică.
Mult timp am avut rețineri legate de cărțile de ficțiune, nu înțelegeam de ce să citesc niște minciuni (în schimb nu îmi puneam aceeași problemă cu filmele și chiar și mai ciudat în cazul cărților SF) și le parcurgeam după lungi ezitări. Care era rostul de a-mi încărca mintea cu evenimente care nu au fost, acum însă știu că fie că înveți din ficțiune fie din realitate, tot același lucru este. „La țigănci” a fost prima carte de ficțiune care mi-a plăcut cu adevărat și după alte câteva a urmat „Nostalgia” lui Cărtărescu. Imaginația este utilă, te poate ajuta de multe ori însă poate să fie și o piedică serioasă, important este să transformi imaginația în creativitate și consider că, în parte, literatura de ficțiune te ajută să faci asta. Te pune în sitații și îți oferă trăiri pe care nu le poți accesa printr-un tratat de istorie sau o lucrare searbădă de filosofie. Citești ceva ce seamănă cu vocea ta interioară iar farmecul unui autor/povestitor este că te poate face un actor pentru câteva momente, te face să nu mai exiști ca individ și să devii un participant sau observator al unei alte lumi, să-i îmbraci hainele și să-i împrumuți gândirea. Ca să nu mai spun că putem privi romanul ca pe o unealtă pe care și folosofii și oamenii de știință au folosit-o cu succes fiindcă oferă cea mai eficientă metodă de transfer a unor informații complexe către mulțime, le pune într-un context inteligibil.
Așadar perspectiva mea din școala generală s-a schimbat, spre norocul meu. Am depășit astfel una din limitările mediocrității, frica de cartea bună. Înainte să merg prima dată la școală, într-un spațiu temporal de care nu sunt sigur, probabil că aveam șase ani, mă uitam pe o carte la toate semnele pătrățoase care încă-mi erau ocultate și am rugat-o pe mama sa-mi spună care e litera „a”. Îmi arătă în timp ce băga rufele în mașina de spălat. Revin după puțin timp să o întreb altceva și altceva și tot așa. Era o seară de mare interes față de alfabet care s-a sfârșit prin sfatul de a mai aștepta până mă duc la școală și voi învăța acolo. Era în biblioteca noastră o ediție frumoasă a volumului de poezii a lui Eminescu, o carte albă cu desen auriu, mă plimbam cu ea prin casă făcându-mă că o citesc.
O cultură literară contribuie la dezvoltarea caracterului și te ajută la transformarea spre om. Această „transformare spre om” sună foarte ciudat, îmi dau și eu seama, însă nu este neapărat o prostie. Până la urmă prin ce se definește omul. Nu cred că ne putem limita existența la simple comparații cu lumea animalelor deși corpul ne vine de acolo. Deținem ceva mai mult de un corp și instincte. Sunt lucruri care țin de lumea asta fizică și sunt altele care parcă nu-și găsesc locul aici. Elemente ce nu țin de lumea asta, rămășite sau reflexe în tentativa noastră de adaptare la carne. Lupul de Stepă a lui Hermann Hesse îmi vine acum în minte fără să știu însă clar de ce, nici nu voi verifica, puteți cerceta voi.
Literatura este un loc unde te poți pierde însă te pierzi pentru a te regăsi. Dacă este să luăm statisticile, veșnic catastrofale, vedem un număr redus al cititorilor de literatură și sunt convins că o parte răspund că citesc pentru a nu părea proști. Amenințător este acel un procent de români care au citit autori conteporani (români), lucru care înseamnă în esență un mediu cultural steril(izat). Cele mai invocate probleme sunt lipsa de timp si lipsa de bani. În realitate astea sunt false probleme fiindcă fiecare vine cu bagajul propriu de lene și delăsare în această lume, bagaj suspect de voluminos pentru mulți. Încercând să mă pun în pielea celor care nu citesc, pentru a găsi mijloace de promovare a acestei activități în rândul lor, am realizat că nu pot cu adevărat. Momentan nu cunosc mecanismul din spatele unui astfel de comportament. Obsevându-i nu-i înțelegeam iar în final am încetat să mai incerc. Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată așa ceva, să analizați persoanele din jur însă nu pentru a le judeca ci pentru a le înțelege ca pe niște frați și surori.